e o intrebare destul de aiuristica probabil, si de altfel si raspunsul ei ar trebui sa fie la fel. totusi, tinand cont de caldura mai mult decat enervanta de afara si de vacanta care deja a intrat in jumatatea inferioara, mintea tinde sa o ia aiurea, aiurea de tot. trecand peste anumite orientari religioare ale unor scriitori despre care s-au facut destule speculatii pana acum, ce ar fi sa ne gandim la posibilele preferinte muzicale ale creatorilor mioritici, in fericitul caz, evident, in care urechile acestora ar putea sa se delecteze si astazi cu sunete, la mai mult de 2 m sub pamant. Mihai Eminescu de exemplu, mi se pare una dintre personalitatile ce s-ar putea adapta cu oarecare usurinta si zilelor noastre. Creatia sa, dominata de motive ale noptii, iubiri neimplinite si dorinta imposibila de iesire din lumea reala, sunt de asemenea unele dintre laitmotivele de astazi ale generatiei emo. Bineinteles, este mult prea mult sa-l incadram pe geniul all-time al romanilor in aceasta clasa, dar, totusi, motive ar fi suficiente. Incapacitatea de integrare in lumea reala, considerata mult prea dura? Tendinta de izolare in natura, cat mai departe de activitatea urbana? Visele fara oprire asupra unor iubiri utopice perfecte si niciodata realizate? Apropierea de o imagine cadaverica, desavarsita de tenul palid, pielea fina si trupul sensibil? Parca este un interviu cu baiatul care acum cateva luni spunea linistit pe B1 tv parca, cat de normala este aruncarea in gol de la etajul 8 a suferindei sale colege de trend. Asta ca sa nu mai spunem ca in general, una dintre principalele conditii pentru a deveni emo cu acte in regula este sa scrii in permanenta despre suferinta in jurnale sau foi sigilate apoi cu cate 3 lacate. Bine macar ca Luceafarul nostru a avut inspiratia de a nu isi ascunde opera, am fi ramas fara o buna parte din patrimoniul cultural national. Totusi, eminescu nu ar fi fost chiar 100 % tru. Cine a mai pomenit de emo care sa viseze la mare. in fine, eminescu, cu un ultim dor, isi dorea sa moara pe malul marii, asta ii mai salveaza putin imaginea, dar, totusi, marea…parca nu este chiar un peisaj perfect. “mai am un singur dor/sa ma lasati sa mor/ la marginea cimitirului/podului peste dambovita/copacilor desfrunziti” ar fi fost poate alegeri mai bune. E greu de spus daca odata cu intrarea in nefiinta, marele nostru poet si-a atins izolarea mult visata, dar, in ceea ce-l priveste pe ion creanga, de exemplu, probabil ca un loc linistit era unul dintre ultimele locuri in care ar fi vrut sa se afle. Este chiar ciudata prietenia celor doi, deoarece personal, il vad pe Ion Creanga ca un fan al muzicii de petrecere (a…nu petrecere de manelisti) , si nicidecum un adept al statului in casa si ascultatului de piese la casti. In conditiile de azi, cand separarea pe grupuri si inaltarea de garduri cu sarma ghimpata intre acestea pare mai importanta decat orice, practic eminescu si creanga nu ar fi avut sanse de a se cunoaste, ba mai mult, probabil ca humulesteanul ar fi fost printre cei ce ar fi ironizat cel mai tare grupul lui Emin. Schimband zona geografica si coborand spre este iar apoi catre vest, parca nu putem sa nu ne oprim asupra lui George Bacovia sau Lucian Blaga. Trecand peste parerile rautaciosilor care l-ar considera pe Bacovia un adept al cantecelor de pahar, eu personal il vad undeva in aria death sau black metal. Stiti, tipii aceia , de exemplu din vama veche, gauriti pana la refuz pe fata, cu figuri dubioase ca dupa o viata de 100 ani si tricouri negre neschimbate de o saptamana, ce iti cer cate 5000 lei pentru o sticla de vin? Nu fac aluzie ca George ar fi fost un cersetor, ma refer doar la gen. Lucia Blaga este insa diferit. Domnule, omul asta probabil ar fi fost printre putinii fani ai metalului agresiv modern, care cu adevarat ar fi simtit ca traieste pentru asta. Genul care te poate face sa iti schimbi parerea despre ceva radical in numai cateva minute? Blaga divinizeaza intunericul, dar, spre deosebire de eminescu, parca nu si-l doreste doar ca o perdea, ci mai mult ca un stil de viata. Pe el il vad sobru, cu jeansi negrii si tricou cu o formatie a carui nume e imposibil de citit si oricum nu iti zice nimic, gata sa cerceteze noi orizonturi in domenii care in mod normal , intereseaza mai putin de 0,2% din populatie, cum ar fi : mitologia vechilor hindusi, blestemele mayasilor sau capii bisericii sataniste din cele mai vechi timpuri pana azi. Facand o rapida trecere si pe la Tudor Arghezi, cel care, prin imensa varietate de teme abordate, ar fi probabil printre acei enerventi oameni ce iti zic : “ascult de toate”, sau la modernistul Cartarescu, evident fan Pink Floyd prin stilul imposibil de inteles, am cam acoperit, in proportie de 5-6 % plaja literara romaneasca. Pentru alte sugestii, puteti sa va osteniti sa ne scrieti.
PS: acest articol este un pamflet si trebuie tratat ca atare.
